Nu am cunoscut încântare mai mare. Nici dacă mă gândesc alegând cu grijă sentimentele, răsfirându-le-n zarea conştienţei şi privindu-le analitic. Poate îndrăgostirea – acea sublimă ieşire din sine şi completă uitare de sine – să aducă atâta strălucire şi intensitate sufletului cum aduce lectura unei cărţi minunate. Or fi atâtea feluri de citit câţi cititori sunt. Dacă tragem cu ochiul la teoria lingvistică aflăm că-s atâtea coduri pentru comunicare, atâtea canale de transmisie – recepţie, bine temperate de subiectivitate şi adumbrite de bruiajul inerent, încât ea însăşi, comunicarea, devine o caznă supusă hazardului. Nu ni se întâmplă mereu să fim înţeleşi greşit sau să înţelegem greşit?

O carte, însă, te lasă s-o înţelegi dinăuntru. Te joacă, te aleargă, îţi plimbă flacoane cu arome pe la nas, îţi incită simţurile, îţi dă să guşti din neştiute gusturi, îţi pune vedere nouă, îţi smulge sufletul, ţi-l mototoleşte, îl aruncă în combustia stelelor, îl ia înapoi, îl netezeşte cu duioşie şi ţi-l întoarce străluminat. Iubesc literatura din câteva motive temeinice. Unul este acela că mi-a strecurat în palmă cheia tuturor porţilor vieţii. Apoi, în fiecare castel pe care l-am trăit, mi-a oferit ştiinţa de a înţelege oamenii, gesturile, acţiunile. A adăugat minţii şi simţirii o meta-minte şi o meta-simţire. Nu neg că am trăit în bună măsură o existenţă livrescă nefiind în stare de curajul de a trăi cu adevărat. Aşa că tot ce n-am avut tăria de a întreprinde am trăit în imaginaţie, literar. Poate că iubirea de literatură îţi falsifică sufletul şi te perverteşte sucindu-ţi minţile, mereu şi vrăjindu-te cu perfecţiunea pe care poţi să ţi-o imaginezi şi în faţa căreia realitatea păleşte.

Trecând prin aceste porţi de lumină cu care m-am întrepătruns şi care apoi s-au coborât lespezi vii sub tălpile mele, transfigurându-mă, am urcat piscuri şi-am coborât în văioage şi peşteri, am zburat, am căzut şi am sângerat, am murit şi-am crezut că nu voi mai avea viaţă în mine, m-am ridicat şi-am înaintat de fiecare dată printr-o carte. În timp, cărţile s-au îmbunătăţit şi ele şi au devenit tot mai potrivite, aproape perfect potrivite cu destinul meu. Ori, dintr-o bunăvoie a Domnului, acele cărţi ce puteau să mă sporească şi să mă întemeieze au venit în calea mea. Dumnezeu ne-a vorbit întotdeauna prin cărţi…

Mărturisesc că aştept de mult timp, anticipez sau sper că va veni, că se va închega, un mare scriitor rus. De ce rus şi nu islandez sau latino-american o să vă explic altă dată. Cu un răspuns scurt, pot să vă spun că un ethos care i-a ivit pe Dostoievski, Tolstoi, Cehov este în firea lucrurilor să ivească alţi scriitori de asemenea forţă a spunerii.

Nu ştiu sau nu-mi amintesc exact cum m-am întâlnit cu Laur. Prin hăţişurile internetului l-am zărit o clipă sclipind. Cum umbli prin pădure cu gândurile aiurea şi-o clipită, o rază de soare strecurată prin frunziş cade pe-o anume piatră ascunsă-n buruieni şi-o face să împrăştie jerbă de raze. Tresari din gânduri şi te duci într-acolo; ştii că neapărat trebuie s-o atingi.

O carte pe care-o bei cu parcimonie şi pe care-o frângi în dumicaţi mici şi-o înghiţi ca pe Sfânta Împărtăşanie. Iar efectul e-acelaşi: purificare, beatitudine, curăţie, renaştere. Îţi umblă prin sânge, îţi spală fiecare celulă şi-i redă înţelesul dintâi pentru care ea e acolo, în ţesătura fiinţei tale. Toată sacralitatea vieţii, toată sfinţenia pe care le credeai pierdute sau banalizate de atâta samavolnicie agresivă a materiei vin şi te ridică uşor dintre leşurile necredinţelor tale, îţi arată ca unui copil pădurea însemnată de primăvară, cimitirul, casa de bârne, ciuma, şi te oglindeşte în toate ipostazele sufletului: ai pierdut pe cei dragi văzându-i cum se trag din tine, din sângele tău, în râpa morţii, ai crescut şi ai învăţat, ai domesticit lupul cu puterea nevinovăţiei tale, ai hălăduit cu el prin crâng, l-ai îngropat pe bunicul care era numai oase sfinţite şi suflet senin şi el n-a uitat să-ţi lase înţelegerea lui asupra lumii, te-a străfulgerat dragostea cea lumească şi interzisă şi ai înfruntat lumea pentru ea… Însă pentru dragostea desăvârşită nu-i loc în lumea aceasta, aşa că îţi vei pierde sufletul odată cu plecarea ei în altă lume, în lumea întunecată. Din care numai sacrificiul tău o va putea salva, dacă sacrificiul tău e total, fără umbră de ezitare.

Cartea aşa e scrisă şi aşa e tradusă ca o magică slujbă de împărtăşanie. Iar Laur are patru nume cum patru sunt etapele vieţii unui om. La început, copil fiind, este Arseni şi străbate cartea cunoaşterii. A cunoaşterii ierburilor de leac, a cunoaşterii morţii celor dragi şi cunoaşterea se încheie cu întâlnirea dragostei. Pierderea iubitei deschide calea renunţării şi autoflagelării. Într-un timp când suflarea înfrigurată a omenetului aştepra sfârşitul lumii. Dar şi renunţarea poate să înceteze când se deschide cartea drumului. În care Laur cunoaşte prietenia lui Ambrogio şi pericolele mortale ale călătoriei pe apă şi pe uscat, prin nisipuri, către Ierusalim. Căile îl poartă pe tămăduitor în cerc şi încheierea vieţii sale îl aduce în locurile natale unde se confruntă din nou cu ciuma şi unde, smerindu-se şi umilindu-se, salvează o tânără fată cu prunc nenăscut în pântec, răscumpărând astfel sufletul iubitei sale din tinereţe, moartă la naşterea pruncului lor. Toată depănarea acestei vieţi de sfânt nebun şi fără frică urmăreşte salvarea sufletului Ustinei şi a pruncului nelumit.

Vă recomand această carte nu neapărat pentru că e scrisă de un rus, Evgheni Vodolazkin, şi nici pentru că-i premiată şi tradusă şi răs-tradusă. V-o recomand pentru că ea vă va aşeza sufletul pe lespedea liniştii şi-l va face să fie opaiţ şi-l va face să răspândească miros de tămâie.

(…) Această previziune amănunţită i-a indicat lui Hristofor faptul că, atât cât va trăi el, pământul va rămâne neatins, iar casa aleasă de el va rămâne întreagă cinzeci şi patru de ani. Hristofor a înţeles că, pentru o ţară cu o istorie furtunoasă, cincizeci şi patru de ani nu înseamnă puţin. Casa aceasta avea cinci pereţi: pe lângă cei patru pereţi exteriori, izba mai avea un al cincilea, interior. Despărţind îzba, el forma două odăi: una caldă (cu cuptor) şi una rece.

După ce a intrat în casă, Hristofor s-a uitat cu băgare de seamă dacă sunt goluri între bârne şi a întins din nou pe ferestre băşica de bou. A luat boabe de fasole şi de ienupăr şi le-a amestecat cu aşchii de ienupăr şi cu tămâie. A adăugat frunze de stejar şi frunze de rută. Le-a pisat mărunt, le-a pus pe jar şi timp de o zi s-a ocupat cu afumatul.

Hristofor ştia că molima, cu timpul, iese singură din izbe, dar nu a socotit de prisos această măsură de prevedere. Se temea pentru ai săi, care puteau să vină să-l vadă. Se temea şi pentru cei pe care îi trata, fiindcă veneau la el tot timpul. Hristofor era tămăduitor cu ierburi şi veneau la el tot felul de oameni.

Veneau cei chinuiţi de tuse. Le dădea grâu măcinat şi făină de orz, pe care le amesteca cu miere. Uneori le dădea alac fiert, fiindcă alacul scoate umezeala din plămâni. După cum era felul tusei, putea să le dea supă de mazăre sau apă în care fiersese nap turcesc. Hristofor deosebea tusea după cum suna. Dacă tusea era spartă şi nu se arăta clar, Hristofor îşi lipea urechea de pieptul bolnavului şi îi asculta îndelung respiraţia.

Veneau ca să scape de negi. Acestora, Hristofor le poruncea să îşi pună pe neagi ceapă sfărâmată cu sare. Sau să îi ungă cu găinaţ de vrabie frecat cu alivă. Dar cel mai bun remediu i se păreau a fi seminţele de albăstrele, pisate şi presărate pe negi. Seminţele de albăstrele trăgeau rădăcina din negi şi ei nu mai creşteau în locul cu pricina. Ajuta Hristofor şi în cele ale patului. Pe cei ce veneau pentru asta îi cunoştea imediat – după cum intrau şi şovăiau în prag. Privirea lor tragică şi vinovată îi stârnea lui Hristofor râsul, dar el nu lăsa să se vadă. Trecând direct la subiect, tămăduitorul cu iervburi îi îndemna pe oaspeţi să-şi dea jos pantalonii, şi oaspeţii se supuneau fără să crâcnească. Uneori îi trimtea să se spele în încăperea de alături, sfătuindu-i să dea mare atenţie prepuţului. El era convins că regulile de igineă personală trebuie respectate şi în Evul Mediu. Îl irita să audă cum apa din căuş curge întretăiat în hârdăul de lemn.

Ce zici de aista, însemna el mânios pe o bucată de coajă de mesteacăn. Şi cum i-or lăsa femeile la ele pe aşa unii? Te-apucă groaza. Dacă membrul de taăină nu avea vătămări evidente, Hristofor întreba despre problemă cu de-amănuntul. Nu se temeau să îi spună, fiindcă ştiau: el nu era guraliv. În lipsa erecţiei, Hristofor sfătuia să se adauge în mâncare anason şi migdale, care sunt scumpe, ori un sirop ieftin de izmă, lucruri care sporesc sperma şi îmboldesc gândurile de pat. Acelaşi efect era atribuit ierbii cu ciudatul nume de seu de corb, precum şi grâului obişnuit. Mai exista, în fine, şi iarba las, care avea două rădăcini: una albă şi una neagră. Cea albă făcea s apară erecţia, cea neagră – să dispară. Neajunsul acestui remediu era acela că rădcina albă trebuia ţinută la momentul cu pricina în gură, lucru pe care nu erau dispuşi chiar toţi să-l facă.

Dacă toate acestea nu sporeau sperma şi nu stimulau gândurile de pat, tămăduitorul trecea de la lumea vegetală la cea animală. Celor lipsiţi de potenţă li se recomanda să măânce raţă sau rinichi de cocoş. În cazurile crtitice, Hristofot dispunea să se procure ouă de vulpe, să fie sfărâmate în supă şi să se bea cu vin. Cei cărora acesr lucru le era peste puteri, le recomanda să sugă ouă obişnuite de găină, luate cu ceapă şi cu nap.

Mai degrabă decât să creadă în ierburi, Hristofor credea în faptul că prin fiecare iarbă vine ajutrul Domnului pentru un anumit lucru. La fel vine acest ajutor şi prin oameni. Şi unii şi alţii sunt numai instrumente. De ce de fiecare dintre ierburile ştiute de el erau legate calităţi strict determinate, el nu se întreba, socotind întrebarea de prisos. Hristofor înţelegea Cine făcuse legătura aceasta, şi pentru el era de-ajuns că ştia de ea.

Ajutorul dat de Hristofor celor apropiaţi nu se mărginea la medicină. El era convins că infuenţa tainică a ierburilor se răspândeşte asupra tuturor domeniilor vieţii omaneşti. Ştia că iarba susai cu rădăcină deschisă la culoare, ca ceara, aduce reuşită. Le-o dădea celor care se ocupau cu negoţul, pentru ca, oriunde mergeau, să fie prmiţi cu cinste şi să li se ducă faima.

Doară să nu întreceţi măsura fudulindu-vă, îi prevenea Hristofor. Că mândria e rădăcina tuturor păcatelor.

Iarba susai le-o dădea doar celor de care era absolut sigur.

Cel mai mult ţinea Hristofor la o iarbă roşie, cu un acuşor, rouă cerului. O avea întotdeauna la el. Ştia că, oricâns se apucă de o treabă, e bine să o aibă în sân. Să o ia, de pildă, la judecată, ca să nu fie osândit. Ori să şadă cu ea la ospăţ, de frica vreunui eretic care pândeşte pe oricine s-a înmuiat.

Pe eretici Hristofor nu-i avea la inimă. Îi dădea în vileag cu iarba numită capul lui Adam. Adunând această iarbă prin smârcuri, îşi făcea semnul crucii spunând: îndură-te de mine, Doamne. Pe urmă, după ce ducea iarba la sfinţit, Hristofor îl ruga pe preot să o pună pe altar şi să o ţină acolo patruzeci de zile. Luând-o cu el după ce se scurgeau patruzeci de zile, putea ghici fără greş, chiar şi în mulţime, un eretic ori un diavol.

Soţilor geloşi Hristofor le recomanda lintiţă – nu lintiţa aceea care înnămoleşte bălţile, ci iarba albastră târâtoare pe pământ. Se pune la căpătâiul femeii: adormind, ea spune singură tot despre ea. Bune şi rele. Mai era o cale să o faci să vorbească: inima de bufniţă. Ea trebuia pusă la inima femeii adormite. Dar puţini se încumetau să facă asta: era înfricoşător.

El, Hristofor, nu avea nevoie de astfel de mijloace, fiindcă nevasta lui îi murise cu treizeci de ani în urmă. Îi prinsese o furtună la marginea unei păduri în timp ce umblau după ierburi, o lovise un trăsnet. Hristofor stătea şi nu credea că soaţa lui e moartă, acum o clipă era vie. O scuturase de umeri, apa din părul ei ud îi şiroia pe mâini. Îi frecase obrajii. Buzele ei se mişcau fără un sunet sub degetele lui. Ochii larg deschişi se uitau la vârfurile pinilor. El se ruga de ea să se ridice şi să se întoracă acasă. Ea tăcea. Şi nimic nu putuse s-o facă să vorbească.

În ziua când s-a mutat la locul cel nou, Hristofor a luat o bucată de coajă de stejar, nici prea mare, nici prea mică, şi a scris: La urma urmelor, ei sunt deja oameni în toată firea. La urma urmelor, copilul lor a împlinit deja un an. Socot că fără mine o să le fie mai bine. După ce a stat puţin pe gânduri, Hristofor a adăugat: Iar mai întâi de toate, ăsta a fost sfatul stareţului.

###

Când Arseni a împlinit doi ani, au început să-l  ducă pe la Hristofor. Uneori, după ce prânzeau, ei plecau împreună cu copilul. Dear de cele mai multe ori îl lăsau pe Arseni pentru câteva zile. Lui îi plăcea să stea la bunicul. Aceste vizite au fost prima amintire a lui Arseni. Şi au fost şi ultimul lucru pe care avea să-l uite.

În izba bunicului, lui Arseni îi plăcea mirosul. Avea în el miresmele puzderiei de ierburi care se uscau sub tavan, era un miros care nu se mai afla niciunde. Îi plăceau şi penele de păun pe care i le adusese lui Hristofor un pelerin şi care erau prinse de perete în formă de evantai. Când se afla la Hristofor, băiatul se simţea cumva sub observaţie.

Îi plăcea icoana Sfântului Mucenic Hristofor, care atârna sub icoana Mântuitorului. În şirul severelor icoane ruseşti, ea arăta ciudat: Sfântul Hristofor avea cap de câine. Copilul se uita cu ceasurile la icoană, şi prin chipul impresionant al chinocefalului se iveau încet – încet trăsăturile bunicului. Sprâncenele zburlite. Cutele care porneau de la nas. Barba crescută de sub ochi. Petrecând mai tot timpul în pădure, bunicul era tot mai bucuros să se dizove în natură. Începuse să semene cu câinii şi cu urşii. Cu ierburile şi cu buturugile. Şi vorbea cu glas lemnos, scrârţâit.

Uneori, Hristofor lua icoana de pe perete şi i-o dădea lui Arseni să o sărute. Copilul îl săruta gânditor pe Sfântul Hristofor pe capul miţos şi atingea culorile stinse cu buricele degetelor. Bunicul Hristofor urmărea cum curenţii tainici ai icoanei curg în mâinile lui Arseni. Odată a făcut următoarea însemnare: copilul are o putere de concentrare deosebită. Viitorul lui îmi pare important dar îl întrezăresc cu greu.

De la vârsta de patru ani, băiatul a început să fie introdus de Hristofor în tainele ierburilor. De dimineaţa până seara colindau pădurile şi culegeau ierburi de tot felul. Prin râpe cutau ruşcuţa de primăvară. Hristofor îi arăta lui Arseni frunzuliţele ei ascuţite. Ruşcuţa de primăvară ajută la hernie şi la fierbinţeală. Pentru fierbinţeală, la iarba asta se adaugă cuişoare şi atunci bolnavului începe să-i curgă sudoarea şiroaie. Dacă sudoarea era păstoasă şi ieşea din ea un miros urât, trebuia (uitându-se la Arseni, Hristofor s-a poticnit ) să te tregăteşti de moarte. Privirea necopilărească a copilului l-a făcut să nu se simtă în largul lui.

Ce înseamnă moarte, a întrebat Arseni.

Moarte e când nu se mişcă şi tac.

A, aşa? Arseni s-a culcat pe muşchi şi s-a uitat fără să clipeasc la Hristofor.

Ridicându-l pe băiat, Hristofor şi-a spus în gând: soţia mea, bunica lui, tot aşa a stat atunci, de-asta m-am speriat aşa de rău acum.

Nu trebuie să-ţi fie frică, a strigat băiatul, că sunt iarăşi viu.

Într-una dintre plimbări, Arseni l-a întrebat pe Hristofor unde se află bunica lui acum.

În cer, a răspuns Hristofor.

În ziua aceea, Arseni a hotărât să zboare până la cer. Cerul îl atrăgea de mult şi, auzind că acolo se află bunica pe care nu o văzuse, această atracţie a devenit de nebiruit. Aici îl puteau ajuta numai penele de păun, o pasăre – asta e sigur – din rai.

La întoarcerea acasă, Arseni a luat din pridvor o sfoară, a scos de pe perete penele de păun şi, cu o scară, s-a căţărat pe acoperiş. Împărţind penele în două părţi egale, şi le-a legat bine de mâini. Prima dată, Arseni nu s-a pregătit mult pentru cer. Voia doar să tragă în piept aerul lui azuriu şi, dacă avea s izbutească, să o vadă în sfârşit pe bunica lui. Şi, poate, cu această ocazie, să-i transmită un salut din partea lui Hristofor. Spunându-şi în mintea lui că se poate întoarce taman bine la cine pe care tocmai o pregătea bunicul, arseni s-a apropiat de marginea acoperişului, a dat din aripi şi a făcut un pas înainte. Zborul a fost ca vântul dar nu a durat mult. În piciorul drept, primul care a atins pământul, Arseni a simţit o durere pătrunzătoare . Nu s-a putut ridica, şi zăcea tăcut, acoperindu-şi picioarele cu aripile. Penele de păun rupte şi scuturate pe pământ au fost zărite de Hristofor care a ieşit să îl cheme pe băiat la cină. I-a pipăit piciorul şi a înţeles că era o fractură. Pentru ca osul să se refacă mai repede, a pus pe locul vătămat o prişniţă c mazăre pisată. Pentru ca piciorul să stea liniştit, i-a legat o scândurică. Pentru a-i întări lui Arseni nu numai carnea, ci şi spiritul, l-a dus pe Arseni la mănăstire.

Ştiu că te pregăteşti de cer, a spus din pragul chiliei stareţul Nikandru. Dar modul cum procedezi îl socot, să mă ierţi, exotic. Când o fi vremea, o să-ţi povestesc cum se face asta.